vineri, 20 aprilie 2012

Regele Carol I al Romaniei


“Viaţa mea era aşa strâs legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gâ ndit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene [...] Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»...”.26

 
         Cel care va deveni primul Rege al Romaniei s-a nascut la 20 aprilie 1839, la Sigmariengen fiind al doilea fiu al lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmariengen si a printesei Josephine de Baden.Viata ofiterului german se schimba in 1866, cand dupa refuzul lui Filip de Flandra, delegatia romana ii ofera tronul Principatelor Unite.

      Curând după venirea lui Carol în ţară, parlamentul a votat, în ziua de 29 iunie/ 11 iulie 1866, o nouă Constituţie, pe care domnitorul a depus următorul jurământ: “Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţinea drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.15 Constituţia introduce cele trei principii cunoscute: suveranitate naţională (pentru tânărul stat român deocamdată un deziderat), guvernare reprezentativă şi separarea puterilor în stat. Suveranul urma a fi un element ponderator între cele trei puteri, temperându-le excesele, un element care să reprezinte principiul colaborării puterilor.  Şi sub Carol I chiar acesta a fost. Carol n-a avut favoriţi sau favorite în România. Nici prieteni n-a avut, ducând preceptul lui Ludovic XIV: “n’ayez jamais d’attachement pour personne” dincolo de marginile sale.16

        Prin urcarea la tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit; rezistenţa lor s-a diminuat treptat. Cea mai importantă stavilă a fost înlăturată în octombrie 1855, când principele Carol a făcut o vizită la Instambul, în timpul căreia a primit firmanul de numire din partea sultanului:

     Este de remarcat că domnitorul nu s-a conformat tuturor normelor stabilite de Poartă, afirmând prin atitudinea sa aspiraţia României spre independenţa...“Lângă sofaua pe care se aşezase sultanul s-a pregătit un scaun pentru prinţ; prinţul Carol însă face uz de privilegiul său de prinţ de sânge, dă scaunul la o parte, ceea ce provoacă o clipă de confuzie şi se aşează lângă suveranul său (...) În sfârşit, sultanul întinde cu un gest cam încurcat tânărului prinţ o hârtie, firmanul; acesta, fără a-l desface, îl pune pe masă ”.17
 
Dupa ce si-a asigurat tronul, Carol a inceput sa se gandeasca la casatorie. Aleasa a fost prinţesa Elisabeta Paulina Ottilie Luise de Wied. A doua zi după ce s-au cunoscut, principele României o cere în căsătorie, iar Elisabeta acceptă fără să stea pe gânduri. Iuţeala cu care s-au logodit avea să scandalizeze curţile germane. Dar princepelui Carol chestiunile sentimentale i s-au părut întotdeuna nepotrivite şi a dorit ca totul să fie făcut în mare grabă. De asemenea, vroia să scape de comentariile şi obiecţiile supuşilor săi, ce pot apărea mai ales când o logodnă se prelungeşte prea mult. În sfârşit, el fusese de fapt definitiv cucerit de aleasa lui datorită aparentei docilităţi a Elisabetei faţa de mama ei, semn că putea fi o soţie supusă şi fără pretenţii.28

                 In 1870 se naste singurul copil al cuplului, o fetita pe care o vor numi Maria. Moartea sa va fi o lovitura puternica pentru parintii sai, Carol se refugiaza in munca, in timp ce Elisabeta gaseste in scris o alinare. Chiar daca moartea Mariei a insemnat inceputul rupturii dintre domnul si doamna Romaniei, ei se vor dedica din acel moment tarii unda fiica lor a trait "cea mai scumpa amintire a fiicei noastre piedute, o comoara imensa este dragostea ei fara limite pentru tara in care s-a nascut, o dragoste atat de puternica ca in ciuda varstei ei fragede s-a imbolnavit de dor in prima ei vizita in strainatate". 
 
Cu ocazia războiului franco-prusac din 1870 – provocat, de astfel, de candidatura fratelui său Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen la tronul Spaniei -, el l-a susţinut pe vărul său Wilhelm I, căruia i-a scris următoarele “Simţamintele mele vor fi totdeuna acolo unde flutură stegul negru cu alb (...)”. Din nefericire pentru el, românii n-au împărtăşit entuziasmul său faţă de prusaci. În martie 1871, ei au organizat o imensa manifestaţie profranceză la Bucureşti şi au cerut abdicarea lui Carol I şi instaurarea republicii, pentru a sancţiona refuzul suveranului lor de a veni în ajutorul Franţei învinse şi invadate. Monarhul n-a insistat şi, prudent, s-a ferit să-şi arate public admiraţia pentru armata prusacă.18

În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mişcări ale populaţiilor creştine împotriva dominaţiei turceşti, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia , iar mişcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată, dar nu reacţionează decât o singură ţară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, şi anume Rusia.19          


Având alături un guvern liberal, condus de Ion C. Brătianu, şi un ministru de externe în persoana lui M. Kogălnicenu, Carol I se aproprie de Rusia. La 4/16 aprilie 1877, Kogalnicenu semnează o Convenţie cu Rusia, prin care armatele acesteia sunt lăsate să treacă pe teritoriul României (şi dacă n-ar fi semnat, ruşii tot ar fi forţat trecerea), în condiţiile respectării integrităţii ţării.

La 9/21 mai 1877, Parlamentul declară “independenţa absolută a României”. O independenţa pe care şi-o apără cu strălucire în luptele de la sud de Dunăre, de la Plevna, Rahova, Smârdan ş.a., la care armata română participă sub comanda principelui Carol (comandant suprem al armatelor ruso-române care asedează Plevna).20

Trei ani mai tarziu, în 1881, principele Carol ia titlul de rege – fapt acceptat de toate puterile, ceeaa ce ne ridică, din punct de vedere protocolar, la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa. In acelasi timp, fiul fratelui sau, printul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmariengen devine mostenitorul tronului.

În mai 1906 se deschide marea Expoziţie jubiliară naţională pe domeniul vast al Filaretului de lângă Bucureşti. Din toată avalanşa de omagii prezentate regelui Carol la jubileul său de patruzeci de ani de domnie, cel mai simpatic pare să fie acela tradus prin organizarea acestei expoziţii – căci pe el nu-l interesează niciodată vorbele, ci numai faptele, niciodată aparenţa, ci esenţa.22

În primăvara anului 1907, regatul a fost în întregime zdruncinat de o adevărată insurecţie, care a fost pe punctul de a distruge monarhia. Carol şi-a salvat tronul numai cu preţul reprimării sălbatice a ţaranilor răsculaţi, care se pregăteau să atace capitala, după ce-şi dăduseră mâna cu un proletariat ale cărui condiţii de viaţa, mai ales în mine, erau înspăimântatoare.23  Dramaticile evenimente din 1907, survenind la doar câteva luni de la jubileul din 1906, l-au zguduit pe rege, care a început să fie contestat.24

Declanşarea primului război mondial în august 1914 l-a despărţit definitiv pe Carol de poporul său. Dorind să lupte alături de Germania, conform altfel cu tratatul secret din 1883 care-l lega de imperiile centrale, Carol I s-a găsit în totală contradicţie cu principesa Maria şi cu imensa majoritate a poporului român.25 

După o domnie de 48 de ani, o domnie benefică, în care România a făcut un salt înainte uimitor – mai toate căile ferate române datează de pe vremea lui Carol, s-au construit şosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului ( a doua ţară în lume, după SUA, în privinţa extracţiei petrolului), s-au făcut uriaşe progrese economice -, Carol I a murit la castelul său de la Sinaia. Boala sa a fost agravată de sentimentul că nu reuşise să-şi facă datoria de ofiţer german şi monarh Hohenzollern.

Bibliografie:
* Paul Lindenberg, Regele Carol I al Romaniei
* Guy Gauthier, Acvile si lei. Monarhiile Balcanice
* Gabriel Badea Paun, Carmen Sylva - Uimtoarea Regina a Romaniei

3 comentarii:

  1. Mihail Kogalniceanu. “Regalitatea însemnă ridicarea conştiinţei naţionale, afirmarea demnităţii şi independinţei ţării... Când acei ce trebuie să apere drepturile acestei ţări nu au curajul pe care-l aveau acei gospodari, acei Domni regulamentari, acei vasali din trecut, atunci permiteţi-mi să declar că am proclamat un rege, dar nu am făcut un regat roman, căci regatul insemnează neumilire.”

    I. G. Duca despre Carol I
    “În genere, mintea lui nu era frământată de chestii mari, ci de mici abilităţi, de calcule meschine de divizare a partidelor, de învrăjbire a oamenilor politici, din care el să poată profita, dominând şi pe unii şi pe alţii, mereu deasupra tuturora. Dar unde meschinăria lui se poate vedea şi mai bine este în nespusa lui vanitate. Ţinea la onoruri, la decoraţii mai mult ca la orice. Măgulindu-i vanitatea, obţineai multe de la el. Niciodată n-a fost mai fericit decât atunci când a primit bastonul de mareşal al armatei germane… Ai fi zis că n-a visat niciodată atâtea onoruri şi atâta splendoare. În contactul cu cei mari, regele României păstrase mentalitatea micului principe de Sigmaringen, care niciodată nu s-a putut ridica până la dispreţul ierarhiilor sau vanităţilor omeneşti.” I.G. Duca, Amintiri politice, vol.I, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag.95-106.

    Horia Sima despre Carol I “El a coborît de la linia neamului în linia intereselor unei clase. Rodnicul început de ridicare a clasei taranesti, inaugurat de Domnitorul Cuza, a fost parasit sub Regele Carol. Regele Carol I a acceptat sa devina patronul clasei care l-a adus pe tron. El si-a cheltuit în buna parte autoritatea regala ca sa înabuse legitimele revendicari ale poporului nostru. Prin transactia la care a ajuns cu clasa suprapusa a întârziat cu o jumatate de veac evolutia politica si sociala a poporului român. Aceasta clasa nu merita sa se bucure de favoarea Regelui, fiind o “oligarhie de strânsura”, cum o numeste Caragiale. “Nu este o oligarhie macar statornica, de traditie istorica, de bravura, de obligatiuni morale, de nobilitate ori de merite” (din studiul lui Caragiale asupra Rascoalei din 1907). În momentul decisiv, când s’au aruncat sortii unitatii nationale, orientarea Regelui Carol I nu s’a potrivit cu linia neamului. Originea lui etnica s’a dovedit mai tare decât obligatiile ce le contractase fata de noua lui Patrie. “

    RăspundețiȘtergere
  2. I. G. Duca “Mare ar fi regele Carol dacă am putea spune că lui îi datoreşte România independenţa şi că el a fost în fruntea mişcării democratice care a rezolvat problemele vitale ale societăţii româneşti din zilele lui. Când însă ştiut este că la independenţă a fost dus de Ion Brătianu, că se temea la 1877 să ia armele împotriva Turciei, că a incins coroana de oţel numai fiindcă a avut înţelepciunea în cele din urmă să se supuie stăruinţelor sfetnicilor săi, este greu să apari ca autorul independenţei, oricât de mult ai încerca mai târziu să cercetezi adevărul istoric în memorii cu iscusinţi ticluite. Iar când aproape 50 de ani ai lăsat ca nici una din problemele mari interne să nu primească o serioasă dezlegare, afară poate de chestia financiară şi de unele lucrări publice, chestia administrativă să se mărginească la diferite încercări nereuşite de organizare, chestia şcolară să ne poată ridica mai sus de ultima treaptă pe scara analfabetismului european, chestia agrară – cea mai însemnată – să rămână nerezolvată sub un regim de răscoale periodice şi în mijlocul multor avertismente sângeroase, când, în fine, ai stat pururea împotriva mişcării democratice şi, abia în ultimul an al domniei tale ţi s-a putut smulge consimţământul pentru o lărgire a dreptului de vot, nu se poate spune că a fost un om superior şi un rege mare.” I.G. Duca, Amintiri politice, vol.I, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag.95-106.
    S-au făcut adesea comparaţii între domnia regelui Carol şi domnia lui Cuza. Nu voi încerca să stabilesc nici un fel de paralele între valoarea morală a unuia şi a celuilalt. Dar, incontestabil că mai mari au fost problemele ce şi-au găsit deslegare în scurta domnie a lui Vodă Cuza, decât toate câte le-a putut rezolva domnia lui Carol I în 48 de ani şi, incontestabil, că Alexandru Ion I, prin pornirile generoase ale sufletului său şi prin larga înţelegere a marilor aspiraţiuni naţionale din vremea lui, a ştiut să se identifice mai de aproape cu Unirea, secularizarea şi împroprietărirea, decât a ştiut Carol de Hohenzollern Sigmaringen să-şi lege numele de neatârnarea ţării şi de toată opera de organizare şi consolidare a tânărului regat dunărean. I.G. Duca, Amintiri politice, vol.I, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag.95-106.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mare farsor, mari gogomani
    Ion Luca Caragiale
    Un comediante de bravură
    Joacă de patruzeci de ani,
    Făcînd enormă tevatură
    În faţ-a nişte gogomani.

    Dibaci, sub latele-i fireturi,
    Ascunde un talent îngust,
    Jucînd cu-aceleaşi marafeturi
    Aceeaşi farsă de prost gust.

    Întîi cu toţii, zi și noapte,
    Îl gratulau pe-acest farsor
    Cu ouă moi şi mere coapte
    Dar el urma nepăsător.

    L-au maltratat. Ce nu-i făcură?
    În brînci afar-au vrut să-l dea...
    Aş! răbdătoarea creatură
    Că nu-nţelege se făcea.

    Primea zîmbind fluierătura;
    În dreapta,-n stîng-a salutat
    Şi grav, bravînd huiduitura,
    Rolu-nainte şi-a jucat.

    Şi-ncet-încet, toţi gogomanii
    De-acest farsor au fost nebuni;
    La beneficii, în toţi anii,
    Flori, daruri, saltant, cununi !

    Că-n loc să poarte o tichie
    Ca un farsor ce este, el
    Şi-a pus pe cap cu fudulie
    O cască mîndră de oţel.

    Şi joacă - joacă prost, da-i iese;
    Stau paf toţi bieții gogomani,
    Paf ! Din succese în succese,
    De douăzeci ş-atîţi de ani !

    Și ţine-te d-acu reclamă:
    Măreţ, sublim, nemuritor !
    O lume-ntreagă îl aclamă
    Ca pe un geniu creator !

    Acuma-mbătrînit în slavă,
    Sub casca lui de caraghioz
    Şi cam zaharisit la glavă,
    Vrea chiar triumful grandioz.

    Nobil metal nu e oţelul,
    Dar scump destul, destul de greu...
    Ca rol fu mare mititelul !
    Hai, gogomani la jubileu !

    RăspundețiȘtergere